Organele punitive au contribuit la sovietizarea României, iar apoi la menținerea regimului comunist la putere. În aceste scopuri a fost dezvoltat un sistem formidabil de supraveghere și represiune. Din instrumentariul sistemului represiv au făcut parte în special mai degrabă persoane care aveau aceleași origini, acestia au lucrat împreună, practic erau prieteni foarte apropiați.
În majoritatea covârșitoare acești membrii erau localnici din Basarabia sau din Republica Moldovenească Nistreană (Transnistria). Toți au fost agenți sau sabotori, NKVD, trimiși în România în 1930, au fost arestați în ajunul războiului și își ispășeau pedeapsele în închisorile din România.
La origine, aproape toți erau evrei, în rare cazuri erau ucraineni sau ruși. Cea de doua naționalitate era “falsă” și era compensată de căsătoriile acestora cu soțiile de origine evreiească.
Aceste căsătorii, mai târziu au dat naștere urmașilor, care la rândul lor au intrat în relații interclanice, au primit în România titulatura de “aristocrația supremă comunistă”. Una dintre trăsăturile sale distinctive ale aristocrației a fost ascunderea adevărată a acestor fire de legătură între membrii săi.

Slujitorii noului regim. București – 1946

 

Începutul perioadei de represiune

Locuitorii din București primesc soldații din divizia “Tudor Vladimirescu”, personalul de comandă și control al cărui interes era să instaureze pe deplin comunismul în România. Imediat după începerea ocupației sovietice din Europa de Est a început formarea unei centuri defensive contra aliaților, în cele din urmă se formează tabăra socialistă. România s-a aflat, de asemenea, printre aceste țări. Organele punitive au jucat un rol important în acest proces.

Rolul acestora era să mențină controlul asupra țării: de a suprima rezistența oamenilor, de a controla Biserica Ortodoxă și de a obține toate informațiile legate de nemulțumirile din rândul intelectualilor, care cu siguranță trebuiau să apară ca baza politică, ideologică, socială și națională.
Aceste structuri de rezistență și-au stabilit în cele din urmă „guvernul democratic al poporului“, inclusiv prin ocuparea unor poziții „corecte“ chiar și în lupta din interiorul partidului cu comuniștii înșiși.

Sistemul de Securitate românesc s-a bazat după război pe serviciile secrete sovietice pentru a-l reconstrui, pe personalul propriu care a supraviețuit ciudat în închisorile din România în timpul războiului.

La 29 august 1944 pe străzile capitalei României domnea euforia asociată cu sfârșitul mult așteptat al războiului.

Actorii prin care s-a început procesul de represiune

Recrutat în anii 1920, domnul Timofei Bodnarenko (1902-1985 – Tiraspol), agent NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne) cu numele de  Gheorghe Pintilie – a condus între 1948-1963 Direcția Securității Poporului din România, asta după ce în timpul războiului s-a aflat vreme de trei ani în închisoarea de la Doftana, Vacarești, respectiv Caransebeș. Acolo, el a devenit prieten apropiat cu comuniștii locali pentru a-și ispăși pedeapsa: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Iosif Chișinevschi sau Kișinevski, Emil Bodnăraș – viitorul lider de partid și de stat.

Noi prieteni l-au instruit să îi identifice pe acei deținuții comuniști considerați „vicleni“ și provocatori, aceștia l-au invățat să stea jos, ocazional, precum un aparat de fotografiat pentru a aduna toate informațiile necesare. Pintilie a condus un audit care era bazat pe baza unei comparații legate de cauzelor și împrejurărilor arestării unei persoane surprinse în documentele din închisoare, la care a primit accesul prin intermediul propriile sale canale.

Poreclitul “Pantiușa” (așa – numitul Pintilie / Bondarenko), care își ispășea pedeapsa împreună cu alți agenți sovietici, cum ar fi Serghei Nikonov (Serghei Nicolau), Peter Goncharuk, Vladimir Mazur (Mazur), Mihail Gavrilyuk, Valerian Buchikov.
Un alt lider notoriu atunci al securității statului român era Alexandru Nicolschi (de fapt, Boris Grunberg), agentul NKVD prins cu câteva zile înainte de începerea războiului chiar la graniță, în septembrie 1941, a fost plasat în penitenciarul din Aiud  pentru a servi o condamnare pe viață.
Deja existau și alți spioni sovietici și sabotori: Boris Grünberg și Athanasius Shishman, după care Grunberg a fost eliberat pe data de 28 august 1944 – la cinci zile înainte de începerea revoltei din București. Alexandru Nicolschi (n. Boris Grünberg) a fost marcat cu o cruce în închisoarea din Aiud. Aproximativ în același timp, alți agenți sovietici au fost eliberați din Penitenciarul Caransebeș.

Viitorul General Pintilie, Nicolschi și tovarăși săi.

Istoricii explică acest lucru prin loialitatea personală a autorităților penitenciare față de aceștia, care, la rândul lor îi ușurau pe aceștia și pe familiile acestora de persecuție.

Pe de altă parte viitoarea soartă a României era cunoscută deja, istoria era descrisă și de un grup de parașutiști britanici.

Erau de asemenea clare încă de dinainte războiului legăturile principale purtate de cercurilor de guvernământ românești și cele de afaceri cu cele din Londra. În plus, vestul nu amenințase după victoria și expansiunea ideologică a Uniunii Sovietice. În plus, în București se știa că va urma o represiune inevitabilă.

ERNST JÜNGER a scris în cartea sa WAR DIARY, 1914-1918: “Demonstrațiile în sprijinul Monarhiei la Piața Palatului din București.  În 8 noiembrie 1945 se credea oficial că noua Securitate s-a instalat deja la putere, chiar daca viitorul bastion al regimului socialist a apărut în 1948, atunci când Partidul Comunist Român sa stabilit la putere. Totuși, încă nu era oficial. Comunicarea târâtoare a țării, și mai presus de toate organele de securitate ale statului au început destabilizarea imediat după lovitura de stat din 23 august 1944.”

URSS avînd sprijinul consilierilor și a comuniștilor români cum a sosit cu Armata Roșie a interceptat cu fermitate puterea guvernului.

Înființarea sistemului de represiune – Departamentul Securității Statului

Principalul element de restructurare al statului Român pleca de la premiza creării unor agenții de securitate fiabile de stat.
Colonelul D.G. Fedicikin (1944-1948) membru al serviciilor de informații militare sovietice a fost trimis la București între anii 1945-1947.

În noiembrie 1949 în România a fost trimis de asemenea, colonelul Aleksandr Michael Sakharovsky. În martie 1950 Sakharovsky a fost desemnat consilier sef al MGB în timpul înființării Securității Comuniste din România din 1949 până în 1953.

„În timpul activității sale departamentale  a rezolvat corect sarcinile pe care le-a avut, a condus abil agenții și le-a inclus în cercurile sociale și politice în “direcția corectă a Uniunii Sovietice”. În rolul de consilier MGB al serviciilor de securitate românească, Sakharovsky a oferit asistență substanțială în organizarea activității acestor organisme. Cu participarea sa directă și a colegilor săi din România a deschis și a eliminat o serie de rezidenți americani dar și serviciile britanice de informații, precum și organizațiile sioniste subterane și altele, care operau în mod activ pe teritoriul Republicii Populare Române”.

Aleksandr Michael Sakharovsky (1909-1983) a servit în KGB începând cu februarie 1939 septembrie 1946, în biroul central al MGB-ului. Din 1947, el a fost trimis într-o călătorie de afaceri timp de mai multe luni în țări precum Finlanda, Grecia, Turcia și Bulgaria. În 1952 a fost rechemat la Moscova, unde mai numit seful Primei Directii Principale (PGU) – adica spionajul extern – al KGB, care a servit în acest post până la jumătatea anului 1971. Din 1967, generalul-colonel este înmormântat la cimitirul Novodevichy din Moscova.

Pătrunderea  în serviciile secrete ale Regatului României în scopul capturării acestora a fost principala sarcină a serviciilor speciale sovietice. Cu atât de ușor s-a făcut acest lucru, că practic toți candidații pentru aceste posturi erau agenții săi mai vechi. Totul a început odată cu introducerea în aceste structuri a comunistului român de origine ucraineană Emil Bodnaras / Bodnarenko (1904-1976).

Emil Bodnăraș împreună cu un grup de oameni ca el i-au arestat pe mareșalul Ion Antonescu și pe prim-ministrul Mihai Antonescu pe 23 august 1944 și i-au trimis direct în mâinile sovieticilor SMERSH (Smert’ șpionam – Moarte spionilor).
La introducerea sa, probabil, a contribuit faptul că Bodnăraș era un agent dublu al NKVD și Siguran†a. Legătura sale cu serviciile secrete sovietice pentru care a făcut rapoarte secrete ia permis să rămână unul dintre cei mai influenți reprezentanți ai elitei comuniste românești până la moartea sa.
Colonelul general Emil Bodnăraș 1957 a ocupat funcția de secretar general al președinției Consiliului de Miniștri al României, iar în perioada 1945-1947 a fost șeful serviciilor secrete supravegheate și al serviciilor de informații militare.

Exact la un an după ce a apărut ca unul dintre organizatorii „alegerile frauduloase“ din 1946, care a dus la venirea comuniștilor la putere, el a fost numit în funcția de ministru al apărării și a rămas până în 1955, după ce a sovietizat Armata Română. Emil Bodnăraș a fost apoi protejatul lui Nicolae Ceaușescu din România comunistă (era al doilea din stânga, cel de lîngă vorbitor), la o reuniune organizată în legătură cu alegerile din 1946.

Bodnăraș era loial față de partid (așa cum am menționat deja, un ucrainean din Bucovina) a confirmat casatoria cu Florica Munzer – activist al Comisiei de control al partidului. Căsătoria acestora s-a încheiat la sfârșitul anilor 1950, odată cu plecarea soțului din postul de ministru al apărării.

În fruntea piramidei punitive, Teohari Georescu (1908-1976) a fost numit în mod oficial la 1945-1952 în fruntea Ministerului Afacerilor Interne. Membru al Partidului Comunist din 1929, Comintern, a fost recrutat de NKVD în perioada de dinainte de război.
Până de curând cercetătorii români au negat originea evreiască a ministrului, argumentînd că este doar o calomnie răutăcioasă.
Cu toate acestea, a fost publicat un document din 3 noiembrie 1947 care conținea informații confidențiale. O notă a misiunii diplomatice britanice la București a confirmat faptul că numele real Teohari Georgescu – a fost Baruch Tescovich, practic a fost botezat evreu.

Un grup de membri ai Partidului Comunist din România: Nicolae Ceaușescu, Simion Constantin, Ilie David, Teohari Georgescu (Baruch Tescovich) și alții – 1939.

Prima sa soție a fost evreică, Elena Samoilă (Rubinstein). În 1944, Elena a devenit fondator si membru al consiliului Uniunii Femeilor din România (1945-1948). Curând această „Lenuța“ o fostă croitoreasă, cu ajutorul influentei Annei Pauker (Ana Rabinsohn), a preluat funcția de șef al Departamentului pentru Afaceri Consulare al Ministerului Afacerilor Externe, în paralel, fiind implicată în activitatea de predare la departamentul unei instituții de învățământ din capitală.
Precum Bodnăraș, Georgescu și-a angajat de asemenea rudele sale în funcții extrem de importante în stat.
Fratele său a condus una dintre departamentele de poliție din București. Sora sa, Elena Pesculescu a preluat pentru prima dată postul de membru și cenzor în cadrul Uniunii Femeilor din România, iar apoi postul de șef al Cancelariei Ministerului Afacerilor Externe ale aceleiași Annei Pauker.
La fel ginerele său, fratele soției sale Elena, Samuel Rubinstein, a fost în 1944-1945 director al principalei edituri de partid “Scânteia” și ulterior secretar al Curții Populare în timpul proceselor legate de crimele din timpul războiului.

Theohari Georgescu însuși este pe deplin responsabil pentru organizarea și conducerea represiunilor în masă împotriva poporului român.

În cei șapte ani în care a condus Ministerul Afacerilor Interne, peste 100.000 de persoane au fost arestate și condamnate în țară. El a fost unul dintre cei responsabili pentru realizarea experimentului monstruos din închisoarea din “Pitești”. Numărul oamenilor uciși în acești ani este încă necunoscut.

Comentari

comentari