Sindromul vertebro-bazilar: definiție, cauze, simptome și tratament

Sindromul arterei vertebro-bazilare apare de obicei spontan și este cauzat de anumiți factori. Acesta afectează în primul rând adulții de vârstă mijlocie și reprezintă cea mai frecventă cauză de accident vascular cerebral la grupa de vârstă de până în 45 de ani. Acest sindrom progresează rapid, iar simptomele apar în stadiile incipiente.

Sindromul vertebro-bazilar: definiție

Sindromul vertebro-bazilare, este o tulburare a simptomului nervos central ce constă într-o scădere a aportului de sânge în sistemul arterial: bazilar și vertebral. Ca urmare a acestei afecțiuni, alimentarea și funcțiile creierului sunt perturbate, rezultând modificări morfologice ireversibile ale substanțelor din creier. Sindromul crește riscul de accident vascular cerebral și accidente cerebro-vasculare tranzitorii.

Sindromul vertebro-bazilar: cauze

Sindromul vertebro-basilar este cauzat de diverse afecțiuni, cum ar fi ateroscleroza, diabetul, osteoartrita cervicală, hipertensiunea arterială, disfuncții ale articulațiilor cervicale, trombi mici, tulburarea metabolismului lipidic etc.

O modificare la nivelul producției de hormoni mediatori inflamatori sau enzime etc., poate genera vasoconstricție sau tensiune musculară care îngreunează circulația vertebro-basilară. Iar 4 dintre aceste substanțe sunt; serotonina, noradrenalina, angiotensina și histamina.

În plus, printre factori negativi care pot provoca apariția bolii se numără predispoziția genetică, fumatul, sedentarismul și malnutriția. Probabilitatea dezvoltării sindromului vertebro-basilar crește odată cu obiceiurile proaste (consumul de alcool sau fumatul) și excesul de greutate.

Sindromul vertebro-bazilar: simptome

Tulburarea fluxului sanguin din artera vertebro-bazilară se manifestă prin amețeli severe, dureri de gât, greață și vărsături, iar dacă sindromul este mai pronunțat, pot apărea și simptome de afectare a trunchiului cerebral sau a cerebelului (însoțit de parestezii ale feței și gâtului, amorțeală la una sau la ambele părți ale corpului, afectare a auzului, halucinații, dezorientare în spațiu și timp, tulburări de vorbire, pierderea stării de conștiență). Acest sindrom se caracterizează, de asemenea, printr-o pierdere temporară a tonusului muscular la nivelul extremităților inferioare care este însoțit de pierderea echilibrului, tulburări de coordonare, instabilitate la mers, slăbiciune a cvadricepsului, arcuire a genunchilor, orbire la ambii ochi și scotom pâlpâitor.

Sindromul vertebro-bazilar: diagnostic

Sindromul vertebro-bazilar este stabilit de către un neuropatolog. Specialistul medical va începe cu un examen fizic și cu o anamneză. Acesta va include constatări vizuale, evaluarea stării neurologice, precum și palparea sau testarea funcțională a articulațiilor cervicale superioare.

Pentru a determina cu exactitate boala, pacientul trebuie să fie supus următoarelor investigații:

• Dopplerografie cu ultrasunete a vaselor inferioare (UZDG);
• Arteriografie vertebrobasilară;
• Angiografie prin rezonanță magnetică;
• CT sau RMN al creierului, coloanei vertebrale cervicale;
• Electroencefalogramă (EEG);
• Etc.

De asemenea, specialistul medical poate avea în vedere o procedură de ascultare a sunetelor arteriale și unele teste de hiperventilație.

Sindromul vertebro-bazilar: tratament

Unul dintre principiile principale de tratare a sindromului vertebro-bazilar este schimbarea stilului de viață. Un rol important în acest stil, îl au următoarele:

• Renunțarea la alcool și fumat;
• Menținerea tensiunii arteriale la un nivel optim;
• Adoptarea unui regim alimentar sărac în grăsimi, sare și zahăr;
• Începerea zilei cu o hidratare corespunzătoare;
• Exerciții fizice ușoare (mers pe jos timp de 1 oră);
• Evitarea stresului.

În caz de sindrom vertebro-bazilar sever, se va recurge la terapia medicamentoasă. De obicei, terapeutul prescrie următoarele tipuri de medicamente:

• Vasodilatatoare;
• Agenți antiplachetari;
• Antihipertensivi;
• Beta-blocante;
• Nootropice;
• Neuroprotectori;
• Etc.

În perioada de recuperarea, se poate utiliza kinetoterapie, electroterapie, ecografie, tratamente cranio-sacrale, reflexoterapie etc. Aceste programe de recuperare au rolul de a stopa procesul infecțios, de îmbunătăți mobilitatea articulară și de a crește în mod considerabil șansele de recuperare.