Civilizația umană a lăsat în urmă urme ale preistoriei care continuă să fascineze și să ridice întrebări. Printre cele mai vechi și mai enigmatice monumente create de mâna omului se numără megaliții – structuri colosale de piatră brută, ridicate în zorii istoriei noastre. Dolmenii și menhirii, în special, stau mărturie a unei epoci îndepărtate, pline de credințe profunde, cunoaștere uitată și practici religioase ce par straniu legate de forțele naturii însăși.
Ce Sunt Megaliții? O Definiție Străveche
Termenul “megalit” provine din grecescul “megas” (mare) și “lithos” (piatră), descriind perfect esența lor: monumente religioase sau funerare construite din pietre brute de mari dimensiuni, fără a folosi mortar sau ciment. Aceste structuri monumentale au fost ridicate de comunitățile preistorice, în special în cursul Neoliticului, marcând peisajul cu prezența lor impunătoare.
Deși diverse ca formă și structură, două tipuri de bază domină imaginarele: menhirul și dolmenul. Menhirul este o simplă piatră neprelucrată, înfiptă vertical în pământ, având aspectul unei coloane solitare. Dolmenul, pe de altă parte, este o structură mai complexă, formată de obicei din mai multe pietre verticale (ortostate) care susțin o placă orizontală (dala de acoperire), creând un spațiu interior ce adesea servea ca mormânt.
O Istorie Adânc Înrădăcinată în Neolitic
Dolmenii și menhirii se numără printre cele mai vechi monumente create de om, datând cu precădere din perioada Neoliticului, între 4500 și 2500 î.Hr., majoritatea fiind concentrate în Europa. Aceste construcții megalitice nu erau simple jaloane peisagistice, ci aveau o funcție profundă în viața spirituală a comunităților. Ele sunt considerate o mărturie a intensității cultului morților și a credinței puternice în nemurirea sufletului în acea perioadă.
Menhirul: Simbol al Vieții Eterne și Punct Energetic
Menhirul, o simplă piatră verticală, era mult mai mult decât atât pentru oamenii Neoliticului. Era considerat un simbol al perfecțiunii și al vieții eterne. Dar dincolo de simbolismul spiritual, anumite teorii și tradiții străvechi îi atribuie un rol energetic complex.
Se credea că menhirii, în special cei dispuși în formațiuni circulare (cum ar fi cromlehurile), se “încărcau” cu energie tellurică (curentul magnetic al Pământului) la răsăritul Soarelui. Se spune că intensitatea curenților magnetici atingea un maxim în zorii zilei, fiind atrasă și concentrată de prezența megaliților.
Aceste situri megalitice erau percepute ca generatoare de vortexuri energetice, concentrând o imensă cantitate de energie și fiind considerate veritabile “porți” către anumite planuri astrale. Nu este o coincidență, conform acestor teorii, că adesea în zonele cu astfel de vortexuri energetice apar anomalii gravitaționale. Deși cultura populară i-a asociat adesea pe menhiri cu celții, adevărul istoric este că aceste structuri existau deja cu mii de ani înainte ca celții să ajungă în Europa, demonstrând o origine mult mai veche și mai misterioasă a practicilor megalitice. Unele interpretări chiar asociază menhirul cu un simbol primordial al unei “biserici universale”, temelia unui “adevărat ortodoxism”, așa cum ar fi constatat marele Pitagora (acest aspect este însă mai degrabă legat de interpretări ezoterice moderne decât de istoriografia clasică).
Spre deosebire de menhirul solitar, dolmenul (nume provenind din limbajul breton, semnificând “masă de piatră”) avea atât o funcție practică, cât și una energetică, conform vechilor credințe. Practic, multe dolmene serveau drept cavouri artificiale, construite din pietre mari de susținere și o placă de acoperire masivă. Adesea, acestea erau prevăzute cu un orificiu, numit de cercetători “orificiul sufletului”, despre care se crede că fie servea pentru introducerea hranei în mormânt, fie era o cale de intrare și ieșire pentru sufletul defunctului.
Din punct de vedere energetic, rolul dolmenului, conform teoriilor străvechi, era de a se încărca cu energia “negativă” sau tellurică transmisă de menhirii învecinați sau de pe care se sprijinea. Odată saturat, acest dolmen ar fi transformat energia negativă într-un efect solar pozitiv (descris ca fiind galben, cald, luminos și mono-magnetic cu polaritate spre Nord), specializat în penetrarea subsolului. Ideea era că această energie mono-magnetică “pozitivă” ar fi atras și neutralizat cantitățile de energie mono-magnetică “negativă” congestionată în adâncurile planetei – energie considerată a fi sursa cutremurelor.
Înțelepciunea Străveche: Opreau Megaliții Cutremurele?
Una dintre cele mai fascinante și controversate idei asociate cu dolmenii și menhirii este aceea că, în vremuri străvechi, oamenii dețineau cunoașterea necesară pentru a preveni sau opri cutremurele, iar aceste structuri masive jucau un rol crucial. Se susține că sistemul format din menhiri (care canalizau energia terestră în exces spre cer) și dolmeni (care transformau și redirecționau energia tellurică, neutralizând sursa cutremurelor) reprezenta o metodă de a restabili echilibrul energetic al scoarței terestre.
În spațiul românesc, se spune că ar fi existat numeroase astfel de dolmene și menhiri, parte a acestei rețele energetice primordiale. Ele erau lăcașuri de rugăciune, aliniamente sacre și cercuri mistice, locuri în care popoarele antice își adresau rugăciunile divinității prin intermediul acestor pietre considerate sacre. Menhirul, în particular, este văzut, în această perspectivă, ca temelia unei “biserici universale”.
Interdicția Bisericii Creștine: Considerați Temple “Păgâne”
Soarta multor megaliți a fost pecetluită odată cu răspândirea creștinismului. Considerați de către Biserica creștină drept temple “păgâne”, asociate cu practici superstițioase sau închinare la idoli de piatră, aceste monumente străvechi au fost interzise și, în multe cazuri, distruse. Fără a înțelege scopul real (sau, cel puțin, scopul energetic atribuit lor de tradiția străveche), Biserica a dat ordine de demolare.
Conciliul Ecumenic ținut la palatul Trullo din Constantinopol, reflectând o influență a Vechiului Testament care condamna orice formă de închinare la pietre, a hotărât dărâmarea pretutindeni a “pietrelor sfinte” (cum erau percepute de localnici) și a interzis chiar pomenirea numelui lor.
Această acțiune – interzicerea venerării și distrugerea complexelor megalitice de către civilizațiile succesoare, Imperiul Roman și apoi Creștinismul – ar fi avut, potrivit legendelor locale, consecințe grave. Tradițiile spun că în zonele lipsite astfel de “protecția” acestor cromlehuri au început să aibă loc numeroase cutremure de pământ, inundații și alunecări de teren, ca o reacție a naturii la dezechilibrul creat.
Unde Se Găsesc Aceste Monumente?
Surprinzător, megaliții nu sunt specifici doar unei anumite regiuni. Îi întâlnim răspândiți pe aproape toată suprafața Pământului, pe ambele emisfere. Deși mai numeroși și mai bine cunoscuți în Europa, în special în vest (Franța/Bretania, Anglia, Irlanda, Scoția, Spania – unde formează mari aliniamente sau cercuri sacre, numite Cromlech), ei apar și în nordul Africii, dincolo de Gibraltar.
Marele geograf Ptolemeu îi semnala în Egipt. Documente și cercetări îi menționează în Rusia (Siberia), India, diverse zone din Asia (Chaldeea, Persia, Palestina), America și chiar în Japonia (grupurile de dolmene descoperite de profesorul Ed Morse lângă Osaka).
În România, deși mai puțini și adesea sub forma statuilor-menhir sau greu de identificat ca structuri complete, megaliți au fost semnalați în Transilvania (zona Baia de Criș și Țebea, Ciceu-Mihăiești, Florești, Gherla, Pianu de Jos) și în județul Tulcea (lângă Peceneaga). Prezența lor în România confirmă statutul țării ca spațiu cu o istorie preistorică bogată și unexplored.
Interesant este că, în regiunile unde menhirii au supraviețuit, tradițiile locale și chiar dialectele par să păstreze ecouri ale vechilor nume sau credințe, sugerând o continuitate culturală subtilă.
Un Mister Care Dăinuie
Dolmenii și menhirii rămân obiecte de fascinație și mister. Considerate la vremea lor opere supranaturale, mai vechi chiar decât arta egipteană sau asiatică, ele stârnesc și astăzi curiozitatea oamenilor de știință și inspiră legende stranii.
Indiferent dacă funcția lor principală era pur religioasă/funerară sau dacă, într-adevăr, dețineau o funcție energetică legată de echilibrul planetar și prevenirea dezastrelor naturale, un lucru este cert: aceste monumente colosale sunt o mărturie a complexității credințelor și a ingeniozității practice a strămoșilor noștri din Neolitic. Distrugerea lor, sub pretext religios, a dus la pierderea unei părți importante din istoria noastră, lăsându-ne doar cu cioburi și legende care să ne povestească despre o epocă în care pietrele mari erau nu doar monumente, ci poate și chei către înțelegerea și interacțiunea cu forțele ascunse ale Pământului. Misterul lor dăinuie, invitându-ne să privim dincolo de suprafață, către înțelepciunea, reală sau atribuită, a celor care le-au ridicat.
Alte articole
No Comment! Be the first one.
Lasă un răspuns
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.
