Racemizarea aminoacizilor este o reacție spontană post-mortem, care poate fi folosită pentru a determina vârsta substanțelor organice, în primul rând a proteinelor conservate în oase. Aminoacizii proteici care fac parte din acestea există în două forme – “viu” (L) și “mort” (D); interconversia spontană de la starea L la starea D se numește racemizare.

Racemizarea aminoacizilor are o rată cunoscută și stabilă, deși variază în funcție de temperatură. Pentru utilizarea racemizării aminoacizilor este măsurat raportul dintre concentrațiile formelor D și L detectate într-o probă fosilă, ținând cont de condițiile de mediu și de temperatura eșantionului de la momentul decesului organismului, oferă informații care permit o estimare a timpului scurs: fosilele mai vechi vor avea valori mai mari ale D/L.

În primele experimente de racemizare a aminoacizilor care s-au desfășurat în anii 1970, nu a fost luată în considerare temperatura, și din moment ce oasele care urmau să fie examinate erau ținute într-un mediu cald, rezultatele nu au fost credibile, prin urmare, au fost respinse. Cu toate acestea, în urma aplicări ulterioare a acestei metode, recalcularea a fost mai precisă și s-a dovedit a fi mai reușită, dovedind că metoda racemizării aminoacizilor deschide posibilități largi de stabilire a vârstei fosilelor care au mai puțin de 100.000 de ani.

Metoda de racemizare a aminoacizilor a fost aplicată în diferite medii, cum ar fi, maluri de scoici, maluri de plaje, terase fluviale din nordul Europei , dar și în zone mediteranene, adică în faimoasele peșteri, precum cele din sudul Spaniei, Italiei și Libiei, dar și în siturile arheologice umane moderne din Africa de Sud.

 

Facebook Comments