Datoria externă totală a României a crescut în primele zece luni ale anului 2019, faţă de finalul anului trecut, cu 1,492 miliarde euro, la 98,853 miliarde euro, potrivit datelor publicate de Banca Naţională a României (BNR).
În 1990, atunci când BNR a fost preluată de Mugur Isărescu, România avea o datorie de maxim 3 miliarde de dolari și dispunea de rezerve valutare de circa 1,5 miliarde dolari. În 2019 datoria reprezintă 35% ponderea din PIB. Asta înseamnă că la o dobândă de 8% și la o pondere de 35% din PIB, plătim anual 2,8% din PIB (=35% * 8%), sumă imensă care merge către băncile internaționale.
În 1999, guvernul României demaraseră o serie de negocieri cu Banca Mondială şi cu Fondul Monetar Internaţional pentru a obţine însemnate împrumuturi. Astfel, Radu Vasile în calitate de premier la acea vreme, l-a numit pe Mugur Isărescu, drept negociator-şef al României cu Banca Mondială în aşa-zisul program PSAL 1, prin care România era împrumutată (cu dobândă), dar se obliga să vândă întreprinderile de stat, adică să le privatizeze şi să returneze datoriile.
În acest context, 63 de mari companii comerciale româneşti erau anexate acordului PSAL din 1999, întreprinderi pe care guvernul trebuia să le „restructureze” (să concedieze majoritatea angajaților) şi să le vândă (privatizeze) sau să le lichideze. În iulie 1999, Isărescu însuşi, în calitate de prim-ministru al României, demara angajamentele faţă de Banca Mondială pentru noi împrumuturi, prin acordul PSAL 2, pentru care a trebuit să privatizăm alte 20 de întreprinderi de producţie de stat, inclusiv Banca Comercială Română.
După ce a obținut funcția de premier, în cadrul acestor acorduri PSAL a lucrat împreună cu cei din guvern la modificarea Legi privatizării băncilor, toate fiind vândute de Statul Român în anii următori, iar CEC-ul a fost restructurat (abia scăpând de privatizare).
Privatizările care au urmat apoi, au fost lipsite de orice bază juridică, grija guvernanţilor, mai ales a premierului Isărescu, fiind să oprească anchetele penale, când se făceau pentru a urgenta vânzările, adesea într-un mod clientelar. În ultima perioadă au început a se crea şi rezervele valutare ale României, căci instituţiile financiare internaţionale și nu numai au condiţionat România, să se împrumute, și să nu cheltuiască decât o mică cotă parte din bani, restul trebuind tezaurizați.
În același mod condiţionat, au fost acordate României şi împrumuturile de la FMI, venite după 2008, când economia României s-a prăbuşit o dată cu declanşarea crizei mondiale.
După aceasta, în februarie 2009 România a împrumutat 20 de miliarde de euro de la FMI, în comunicatele BNR privind balanţa de plăţi şi datorie externă a început să fie menţionată şi această datorie, astfel încât datoria externă totală a crescut atunci în comunicate de la 45 la 65 de miliarde de euro.
În 2019 datoria României se îndreaptă încetul cu încetul către cea mai mare sumă datorată din istoria României, și anume 100 de miliarde de euro.
În concluzie, de la preluarea funcției de guvernator BNR de către Mugur Isărescu (între anii 1990 – 2019) datoria României a crescut cu 95,853 miliarde euro, însă ce este îngrijorător, este că nu există speranțe că se micșora, ci din contră, ar putea crește!
