Cele mai sărace țări din lume ar trebui să își plătească datoriile indiferent de consecințele asupra oamenilor cetățenilor săi. Banii împrumutați de țări precum România de la bănci, în special de la cele mai importante instituții financiare, cum ar fi Fondul Monetar Internațional, (FMI), Banca Mondială sau Banca Central Europeană (BCE) se creează din diverse motive: statele nu își pot tipări singure moneda, ele sunt forțate și obligate să se împrumute de la sistemul bancar (condus oficial de FMI, BCE Banca Mondială etc.), care îi creează din nimic și îi împrumută din interes. Asta deoarece ca și băncile centrale, băncile comerciale au propriul mecanism prin care pot crea “bani din nimic”. Cu acești bani băncile creditează economia reală (destul de puțin în vremuri nesigure precum cele traversate în prezent de lumea financiară) și împrumută statul (se achiziționează titluri de stat cu grosul sumelor oferite de BNR în momentele de “încetinire a creditării”).

În fapt, din cauza intereselor economice ale acestor instituții financiare internaționale, națiunea care contractează împrumutul, ar trebui să plătească mai mulți bani de hârtie decât suma împrumutată. Mai mult decât atât, banii de hârtie sunt indispensabili pentru viața economică a cetățenilor unui stat (se poate spune că ei reprezintă sângele acestuia). Prin urmare, dacă analizăm mai profund rezultă că aceste țări nu ar trebui să fie private de sumele împrumutate pentru integritatea economică a cetățenilor și a economiilor lor.

În consecință, datoria publică crește în mod inevitabil în timp. În plus, rezultă o tendință mai mult sau mai puțin exponențială, datorită faptului că datoria se calculează folosind formula “dobândă la dobândă” (anatocism). Acest lucru face ca datoria publică să fie imposibil de returnat din punct de vedere fizic și matematic dă către o țară terță.

În lumina acestor considerații, apar unele declarații din partea unor guvernatori ai instituțiilor enumerate anterior, cum este cazul BCE “Nu poate exista o creștere cu o creare infinită a datoriilor”, deci sistemul însuși este conceput doar pentru a crea datorii nesfârșite.

Apoi vine avertismentul: “mai devreme sau mai târziu te va pedepsi și exact așa sa întâmplat!” În realitate, scopul acestor guvernatori ai instituțiilor emitente de bani este acela că state precum România, sunt nevoite să își vândă cele mai importante proprietăți pentru a rambursa această datorie inexistentă! În acest scop, ei urmăresc să intre în posesia bunurilor reale ale unei popor în schimbul hârtiei pe care o creează din nimic. Și apoi, bineînțeles, dând naștere unui nou ciclu de datorii.

Dacă analizăm situația României din ultimii ani, în cadrul acordurilor de împrumuturi dintre instituții precum, FMI, BCE, Banca Mondială si Guvernul, a vândut/listat la bursă (sau urmează) cele mai valoroase companii de stat, cum ar fi Tarom, Transgaz, Rogaz, Nuclearelectrica, Imprimeria Băncii Naționale a României, Romsilva, Oltchim, Compania Națională a Huilei, Termoelectrica, CFR SA, CFR Călători, Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România (CNADNR), Metrorex, CFR Marfa, Electrificare CFR, Compania Electrocentrale București și Administrația Națională a Îmbunătățirilor Funciare și multe altele. Aceste realități vorbesc de la sine!

De ce aceste împrumuturi sunt false?

Deoarece există o diferență fundamentală între un stat și o familie: statul este suveran, în timp ce familie nu este! Fără a intra în detalii, putem spune că o familie se poate împrumuta pentru ea nu poate tipări bani de hârtie, în schimb statul, ca suveran, poate tipări banii de hârtie de care are nevoie (respectând în mod evident legile).

Facebook Comments
Cum intră instituțiile financiare în posesia bunurilor reale ale unor țări precum România, în schimbul banilor de hârtie pe care îi creează din nimic?
5 (100%) 6 vote[s]