Imnul Național al României: toate strofele și istoria sa

Imnul pus pe acordurile lui Anton Pann și scris de Andrei Mureșanu în 1848 este un ecou, un răspuns, o replică la poezia “Către români” a lui Vasile Alecsandri, publicată în numărul 21 din 24 mai 1848 al aceleiași reviste. Este un imn care are 44 de versuri şi 11 strofe.

Istoria imnului României 

Poezia a fost scrisă în urma evenimentelor de la Blaj, din 3/15 mai 1848, când revoluţionarii munteni şi moldoveni s-au reîntors la Braşov. Poetul Andrei Mureşanu „căuta o melodie după care să compună un sonet”. După ce a auzit „Din sânul maicii mele”, o romanţă publicată pentru prima dată în august 1832 pe versurile lui Grigore Alexandrescu, Mureşanu s-a întors foarte agitat acasă — după cum îşi amintea soţia sa — şi a scris toată noaptea. Spre ziuă, poetul terminase de compus primele strofe ale poeziei „Un răsunet”. Duminica următoare — spre sfârşitul lunii iunie — a fost cântată pentru prima dată, de faţă cu alţi intelectuali, pe melodia interpretată de Gheorghe Ucenescu. Poezia a fost publicată cu mari greutăţi în numărul 25 din 21 iunie 1848 al „Foii pentru minte, inimă şi literatură”, după ce a trecut de cenzura abatelui Kovacs Antal.

Anton Pann a fost însă cel care a pus pe muzică versurile poeziei „Un răsunet”, scrisă de Andrei Mureșanu tot prin anul 1842.

Prima înregistrare instrumentală a fost realizată abia în 1910 de către fanfara Batalionului 2 Pionieri din București reunită cu fanfara Regimentului Ștefan cel Mare din Iași, iar varianta corală a fost înregistrată pentru prima oară pe disc în același an de către corul Ion Vidu din Lugoj.

Pe timpul comunismului, imnul a fost interzis, ca mai apoi să răsune pentru prima dată după mulți ani în timpul revoluției din 1989, fiind intonat pe străzi de masele uriașe de oameni.

„DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE!”

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată, croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani.
Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Înalță-ţi lata frunte și caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai așteaptă și sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viaţa-n libertate ori moarte!” strigă toţi.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrămi în ochi pe orişicare,
În astfel de pericul s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!

Preoţi, cu crucea-n frunte căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’pământ!